Întîlnirea muzicală dintre Alexandru Nuca și Maxim Belciug e unul dintre acele momente fericite care trebuiau să se întîmple, cîndva, într-o zi cu două dimineți de muzică și soare. Și iată că s-a întîmplat chiar în această toamnă, iar ghitara pasională a lui Maxim Belciug, cu sunetul său aparte și toate pornirile sale, cînd misterioase și duioase, cînd brutale și tăioase, își găsește în bandoneonul cîntat vrăjitorește de Alexandru Nuca un partener de joc pe măsură. Din muzica lor sar scîntei, sar trăiri, sar culori: galben, singura culoare pe care o putea vedea Borges, și azuriu, și verde, culoare de mentă, și roșu sîngeriu. E o bogăție, dar nu numai de străvezii, romantice plăceri, ci și de scrîșnet, de dureri, de despărțiri, de împreună. Ca-n viață, și-n muzică și-n tango. Căci, așa cum a spus Borges, “tangoul dă tuturor un trecut imaginar, ascultînd tangoul simțim cu toții cum, în chip magic, am murit în colțul străzii într-o încăierare”.