Recital Maxim Belciug.
Cea mai solo ghitară solo

Întîlnirea cu Maxim Belciug într-un recital de ghitară solo este pur și simplu o desfătare. Dacă, în formulele de cameră în care îl mai regăsim, ghitaristul caută cu eleganță să-și pună în valoare partenerii, punctul de sublim nu i se oferă decît în ocaziile în care se regăsește singur cu ghitara sa. Sînt momentele sale de sinceritate totală, cînd lasă în urmă constrîngeri și mode și își permite să viseze din vîrful degetelor. Iar visele sale sunt molipsitoare. O fi poate sonoritatea specială a ghitarei, atît de diferită de timbrul cunoscut al unei viori sau al unui pian, ori îmblînzirea totală a tehnicii care pe mulți instrumentiști îi ține captivi, însă la Maxim Belciug un lucru e cert: ghitara plînge, și iubește, și dansează pe una și o mie de voci, ca o orchestră ireală care atacă pasional, fără să-i pese de drumul înapoi. Muzică ce se încăpățînează să sune altfel decât cea izvorîtă din trecerea mai mult sau mai putin ritmată a arginților sunători dintr-o mînă în alta, cum spunea, cîndva, însuși ghitaristul.